2 aprilie – Ziua Instituției Prefectului

2 aprilie – Ziua Instituției Prefectului
Marcarea în data de 2 aprilie a „Zilei Instituției Prefectului” are ca raţiune principală crearea unui simbol, pentru a reaminti că administrația publică este în slujba cetățenilor și pentru a recunoaște rolul Instituției Prefectului la dezvoltarea țării noastre din punct de vedere economic, cultural și social.
Instituția prefectului este veche și tradițională în administrația publică din România, întâlnită în Muntenia și Moldova încă înainte de Unirea Principatelor din 1859. Este adevărat că cei care o reprezentau purtau o altă denumire, așa-zișii „ispravnici de județe” sau „ispravnici administrativi”.
Istoriografia românească a consemnat data de 24 ianuarie 1859 ca un moment remarcabil al înscrierii statului român în modernitatea secolului al XIX-lea.
Intrarea statului român în epoca modernă a presupus cu prioritate organizarea acestuia pe baze și principii democratice.
Se impunea deci, adoptarea unei Constituții a Principatelor Unite care să înlocuiască Regulamentele Organice și trebuia revizuită legislația anterioară.
Au survenit modificări de esență în administrația țărilor române, impuse de consolidarea unității statale și modernizării structurii administrative. Prima apariție a instituției prefectului ca atare în administrația societății românești datează din a doua jumătate a secolului XIX, fiind consacrată prin Legea pentru înființarea consiliilor județene, din 2 aprilie 1864 și Legea comunală din 1 aprilie 1864, inspirate după modelul francez al timpului.
Prin Legea nr. 2 din 14 aprilie 1864 se reglementează prima împărțire administrativ- teritorială a statului român în județe și se stabilesc primele organe administrative de la acest nivel, organe care ulterior au avut ca principală menire asigurarea implementării noului cadru legislativ și a măsurilor novatoare impuse în cadrul procesului de consolidare și modernizare a statului. În plan local, principalul rol pentru executarea măsurilor amintite mai sus l-a avut o instituție nouă pentru administrația românească-prefectul.
Prin legea din 1864 se organizează pentru prima dată administrația județelor țării. Județul nu era numai o subdiviziune administrativă a statului, ci și o persoană juridică învestită cu o anumită putere politică și drepturi patrimoniale.
Prin Legea nr. 2 din 14 aprilie 1864 prefectului i se stabilea calitatea de reprezentant al puterii centrale în județ și administrator al intereselor locale.
Instituția Prefectului, prin Legea din 1 martie 1883, care modifica prevederile legii din 1864 și a celei din martie 1872, suferă o restrângere a atribuțiilor care-i reveneau prefectului, el nemaifiind decât „agent executor al deciziunilor consiliului și comitetului, pe care le încredințează prezidentului comitetului permanent. Prefectul trebuie să-i dea acestuia concursul necesar”.
Prin Legea din 1 noiembrie 1892 privind organizarea autorităților administrative exterioare, dependente de Ministerul de Interne și fixarea circumscripțiunilor administrative, instituția prefectului era abilitată cu atribuții care conturau deplin această funcție. Se precizează în lege că „în capul fiecărui județ este câte un prefect”, „numit prin decret regal, la recomandarea Ministrului de Interne” și „reprezintă puterea executivă în toată circumscripțiunea supusă administrațiunii sale”.
În Legea de unificare administrativă din 1925 instituția prefectului era tratată ca reprezentând autoritatea centrală, având atribuții de control. Prefectul era numit prin decret regal, în urma propunerii Ministrului de Interne. Pentru a putea fi numit prefect, pe lângă condițiile generale cerute funcționarilor publici, candidatul trebuia să aibă 30 de ani împliniți și să posede diploma unei școli superioare recunoscute de stat, în afara celor care au funcționat în această funcție cel puțin un an.
Legea pentru organizarea administrației din 1929 este prima care delimitează autoritățile colectivităților alese de cele numite. Prefectul nu mai este șeful administrației județene, fiind „reprezentant al guvernului”. El exercită „controlul și supravegherea tuturor administrațiilor locale”. În calitate de delegat al autorității centrale el reprezenta guvernul și puterea executivă. Legea aduce în planul vieții administrative a țării o nouă instituție – comisia administrativă a județului, al cărei președinte era prefectul.
Legea administrativă din 27.03.1936 conferă prefectului un rol deosebit de important ca șef al administrației județene, care supraveghea toate așezămintele culturale și serviciile publice. Era de asemenea șeful poliției și jandarmeriei.
Prin Legea administrativă din 1938 se desființează administrația autonomă a județului, înființându-se ținutul, județul rămânând numai o circumscripție în care funcționează serviciile exterioare ale ministerelor.
În încercarea de profesionalizare a instituției, Prefectul devine funcționar de carieră, numit prin decret regal și are dreptul de a numi primarii din comunele rurale și urbane nereședință și de a desemna membrii de drept în consiliul comunal.
În perioada 1940 – 1944, în baza Decretului lege din 21.09.1940, se revine la instituția prefectului ca funcționar public și la comună și județ ca unități administrativ teritoriale cu personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu. Prefectul își menține rolul de reprezentant al guvernului.
Remarcăm și concluzionăm că perioada interbelică găsește prefectul implicat în conducerea unor comisii instituite în urma terminării Primului Război Mondial (Legea nr. 2.719 /1918 pentru lichidarea rechizițiunilor și despăgubirilor de răsboi).
Analiza conținului Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor, a Legii nr. 609/1941 pentru măsurile excepționale aplicabile în timpul cât armata se află în stare de răsboiu, Legea nr. 91/1945 pentru înființarea Casei de Administrare și supraveghere a Bunurilor Inamice, conduce la concluzia că odată cu declanșarea celui de al Doilea Război Mondial, prefectul este în prima linie.
La încetarea celui de al Doilea Război Mondial, în vederea aplicării măsurilor interne, se apelează din nou la prefect, și avem în vedere dispozițiile Legii. nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
După anul 1944 legiuirile ce au urmat au desființat instituția prefectului, aceasta fiind repusă în locul și rolul ce i se cuvin după decembrie 1989.
Ultimul act normativ important, înainte de desființarea acestei instituții, care stabilea atribuții în sarcina prefectului și a prefecturilor, a fost Legea nr. 285/1947 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Legea nr. 285/1947 pentru modificarea și completarea unor dispozițiuni din Legea pentru comerțul pentru devize din 1932 și a altor legi pentru reglementarea schimburilor cu străinătatea.
Legea nr. 5/1990 privind administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, până la organizarea de alegeri locale, este actul normativ care a reintrodus în administrația publică românească, prefectura ca organ al administrației publice. La acel moment nu puteam vorbi încă, de o instituție a prefectului, ci de prefectură – organ al administrației publice locale de stat, organ al administrației de stat cu competență generală compusă din: 1 prefect, 2 subprefecți, 1 secretar și 7 membrii. Legea stabilea atât modul de organizare cât și atribuțiile acestei instituții.
Prin Legea nr. 10/1991, prefectului i se stabilește calitatea de ordonator principal de credite al bugetului local la nivel de județ.
Constituția României, adoptată de Parlament și aprobată prin referendum în decembrie 1991, repune instituția prefectului pe noi principii organizatorice și funcționale, pornind de la tradițiile românești în materie.
Legea administrației publice locale nr. 215/2001, delimitează definitiv rolul și locul instituției prefectului, prefigurând astfel adoptarea de către Parlamentul României a Legii organice nr. 340/2004 privind instituția prefectului.
Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, se concretizează legal transformarea funcției de prefect în funcție publică, prin introducerea acestei funcții în categoria Înalților funcționari publici.
Constituția României republicată, în Capitolul V, Secțiunea a 2-a, dedicată Administrației publice locale, art. 123, intitulat Prefectul.
Constituția stabilește la alineatul 2 al articolului 123 faptul că “prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi alte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”.
Prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2021 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ s-a schimbat statul prefectului şi al subprefectului, astfel că, funcţiile de prefect şi de subprefect sunt funcţii de demnitate publică.